SCRISOARE PESTE MOARTE

De ce ne-am mai reîntâlnit fugitiv,
Dacă a trebuit să ne despărţim
Pentru totdeauna, depărtatule frate,
Mai ales că apucasem să facem împreună
Diverse ridicole, jalnice planuri de viitor,
De ce ne-am mai reîntâlnit, frate?

Numai la moarte nu ne-am gândit,
Pălăvrăgind băieţeşte despre toate-toate,
Numai de-ale vieţii, planuri de viitor, frate,
Bând apă curată din izvoarele imperiale,
Lăudându-ne cu copiii noştri, cum o fac părinţii,
Când venea vorba despre moarte, schimbam vorba.

Mâine, poimâine, săptămâna viitoare, la anul,
Planuri de viitor, diverse planuri de viitor,
În România, în Austria, în Maroc, peste tot,
Cu bucuria ta că scrii cărţi de probleme
Şi mergi la Bucureşti, să dai în arendă via
Pe care nobila ta mamă a reprimit-o în Vrancea.

Noapte feerică la Viena, în casa ta, burgheză,
Toţi ai tăi, toţi ai mei, veselie, comunicare,
Clinchet de pahare, mâncăruri gustoase,
Tu, peste toţi, luminos, vertical, îndatoritor,
Amintiri din tinereţea noastră, nume de prieteni,
Ce absurd şi nedrept a murit A.D. Munteanu.

În orice caz, în toate dialogurile noastre,
Porneam de la o singură valoare constantă,
Indiscutabilă, ireductibilă, siguranţa că vom trăi,
Nici nu se punea problema că unul din noi
Nu va mai rezista presiunii propriei existenţe
Şi va cădea, într-o zi, pe neaşteptate.

Şi tocmai ceea ce ni se părea de nezdruncinat
S-a zdruncinat, în dimineaţa când a fost să aflu
Că ai murit în Maroc, în locul unde spuneai
Că e cel mai bine, cel mai liniştitor, mai terapeutic,
N-am mai apucat să ne revedem , cum făgăduisem,
Sănătatea, pe care o proclamai, te-a trădat.

Când am plecat, în noaptea de august,
Din curtea casei tale, mi s-a întâmpat
Ceva foarte straniu: îmi venea să mă-ntorc
Să sting lumina, despre care credeam
Că rămăsese aprinsă şi nu m-am întors,
Cu atât mai mult, n-ar avea rost să mă-ntorc astăzi.

Am vorbit cu mama ta la telefon, ieri,
Are o încredere mare în supravieţuirea ta,
Zice că eşti în casa ei, ţi-a pus în ordine
Instrumentele de bărbierit, de parcă aşteaptă
Să te întorci, să le şi foloseşti, pierdutule frate,
Dacă poţi, nu uita să treci odată pe-acolo.

S-au terminat planurile de viitor, Vintilă,
Noapte bună, dragul meu, şi obişnuieşte-te
Cu ideea că n-ai să-l vezi pe nepotul tău
Aflat în pântecele fiicei tale, pe care-l aşteptai liniştit
Şi dă-mi voie să plâng de durerea că ai murit,
Că tot nu s-ar auzi, în zgomotul petrecerii din august .

E, probabil, o rânduială şi în acest veritabil
Coşmar, că ne-am despărţit tineri, în anii ’70,
Într-un Bucureşti dezamăgit de revenirea dogmei,
Ca să ne întâlnim, bătrâni, cu câteva zile
Înainte de plecarea definitivă a unuia dintre noi,
Care se întâmplă să fii tu, poet al avangardei.

Îţi spuneam, în acea seară nebună, de august,
Că nici o stradă nu poartă numele tău
Şi-mi amintesc deodată un vers al tău,
Recitat cabotin la Cenaclul Labiş, în anii ’60,
Un vers genial şi simplu, pe care-l reiau din memorie,
„Plouă pe strada Rozelor numărul 6”.

Făceam planuri de viitor, îmi propuneai
Să vin să recit la o întâlnire cu poeţi austrieci,
Îţi plăcea muzica de discurile Cenaclului Facăra,
Visam împreună noile renaşteri ale spiritului
Şi, din toate planurile de viitor, n-a mai rămas nimic,
Somn uşor, Vintilă, după grozavul infarct al prezentului.

Şi m-aş întoarce să aprind lumina în curtea casei unde n-ai să mai ajungi.

11 septembrie 2008 Adrian Păunescu